Aracan artist sadea
Vanitatea (ca și lux-ul) n-are nici un chichirez daca e ținută subt obroc…! Artistu’ (ca și femeia) se usucă și moare, daca nu e lăudat, sau din contra, afurisit cu năduf…! Așa si eu: ce să fac cu respectu’ amicilor calendaristici & cu disprețu’ amarilor literatori, in corabioara-mi de lemn ?…Zău, Lake, mă-nebunesc!…
După ce mi-a relatat - cu ani în urmă - emoția cu care îl întâmpinase Emil Botta, aflat pe patu-i de suferință, pe Critic, care-i adusese articolu’ său despre ultima carte a poetului, dl Manolescu - căci de dânsul e vorba - m-a întrebat: „De ce oare se fâstâcise Botta asa de tare? Sau ce, el nu știa că este un mare poet? Avea nevoie (și) de confirmarea mea? Tu ce crezi despre asta?”
I-am raspuns atunci Criticului cu primele două propoziții din prezentele-mi capse, iar acu’, mutatis mutandis, i-as raspunde la fel. Ba chiar, dupa ce o sa-i remit propria-mi, prima-mi și ultima-mi carte - pe care deocamdată nici io n-am văzut-o tipărită, decât în poza din articolu’ lu’ Bârsilă - și după ce o să constat că n-o va întâmpina (și) pre aiasta, fiind dânsu’ mai ingrijat s-aducă PACe-n țară, Rex la vară, căuzași în rumânași, o să i-o zic, bre, de la obraz, voila…
Că e așa cum spui mi-o dovedesc, iacată, și-alde nea Păunescu & Vadim, carele, se știe, se-nfiorară o ditamai Iepocă de groaza de-a nu fi băgați în seamă, iar Azi, după Zavera ce nici măcar nu-i băgă la răcoare, îi luă tremuriciu’ de-a binelea!…Păi, dacă și niște circari ca ăștia sunt flămânzi de glorie - fiind și putrezi de bogați pe deasupra -, darmite un aracan artist sadea, ca mandea…?
Să nu ne rușinăm, așadar, din pricina că suntem doar oameni și că nimic din ceea ce e omenesc nu ne e străin. Știu sigur, la anii pe care i-am păpat, că orice om e în stare de orice - bune & nebune -, că oricine, chiar și un copil de țâță, poate fi găsit vinovat și pus la stâlpu’ infamiei, inclusiv Fiu’ Omului, la rigoare… De aceea, eu nu sunt de acord cu Goma, când îi afurisește avan pre toți, băgându-i în oala unuia și aceluiași păcat, altoindu-i cu făcălețu’ ieremiadelor sale țistuitoare, autoradiindu-se radios. Deși, ca să fiu drept, înțeleg (și) acest dinte al lu’ dom’ Goma, oho…
Eu, când îi „înjur” pe iepocalii scriitori n-o fac, bre, din cauza că ăștia au fost comuniști, ci doar pentru că se dau mari artiști, deși e clar că nu sunt decât de mare serie. Eu nu pretind că Păunescu, e.g., n-are dreptu’ să pupe în fund pe cin’ poftește - sunt eu dușman al drepturilor omului? - sau c nu poa’ să fie ceaușist cât cuprinde, ci mă mir că unii au crezut (și au scris) că e un mare poet, fie și de curte… Mă tem, vai, că-n Iepocă nu s-a știut ori s-a pierdutără din vedere ce este un poet…! Poate fi poet (!) un copist, un scrib, un scribăieț ca Păunescu?! Ăsta, mă, jurnalistu’ ăsta de bulivar…?!
Prin urmare, nu scribii colaboraționisti vor fi fiind oripilati de chefu’ nostru polemic, dom’ Cronicar, ci pempanții Casei Scriitorilor, tipii ce-s morți să treacă pe tărâmu’ cestălalt cu cotele de pe lumea ailalta. Socotind, de-o pildă, că M.Sorescu, A.Buzura & St.Aug.Doinaș, M.Ciobanu au fostară odată scriitori de vază & glastră, acu’, în aer liber, ce sunt ? Noi mareșali de Curte or’ Premianți…? Chiar dacă cezaru’ si-a preschimbatară șapca proletară cu-o pălărie de ex-Tov, sau chit că va căpăta o coroană de R-ex, nu e tot aia…? Mie să-mi spuneți doar dacă ăstia sunt Poeți or’ Creatori, căci je m’en fiche de aceste Jurii, de aceste Kakademii, de aceste Loji, de aceste Măhării care nu L-au primit pe Dom’ Titi si nu L-ar suferi nici la Rediviva…
Asta ca să nu mai pomenim de scribăieții sadea, pe care tata Ierunca i-a pocnitără din fașă și de care și Dvs vă scârbiți, dom’ Cronicar, deși nu vă este tot atât de ușor s-o faceți, fiindcă nu vă aflați la Paris, ci pe Străduinței… Când v-am profețit - în 1980 - cum că eu cred că nimic nu va rămâne, ați exclamat: „Ar fi ingrozitor!”. Am intuit atunci că acest gând al neantului iepocal vă frământa și pe Dvs demult, dar că va era peste poate a-l defula momentan. Iar altădată - tot în 1980 - ne-ați mărturisit: „Dacă n-ați fi apărut voi - lunediștii, N.B. - n-aș mai fi scris…”. Tinerețea Cronicarului fusese întreșesută, vai, cu gogoșile unor crisalide luxoase, însă fragile și efemere, in timp ce - se știe - doar viermele textueaza borangicu’, el, umila vietate, candriu’ lu’ Papulea, încălecat pe Madona din Dud…
Calende, iunie-iulie 1992
După ce mi-a relatat - cu ani în urmă - emoția cu care îl întâmpinase Emil Botta, aflat pe patu-i de suferință, pe Critic, care-i adusese articolu’ său despre ultima carte a poetului, dl Manolescu - căci de dânsul e vorba - m-a întrebat: „De ce oare se fâstâcise Botta asa de tare? Sau ce, el nu știa că este un mare poet? Avea nevoie (și) de confirmarea mea? Tu ce crezi despre asta?”
I-am raspuns atunci Criticului cu primele două propoziții din prezentele-mi capse, iar acu’, mutatis mutandis, i-as raspunde la fel. Ba chiar, dupa ce o sa-i remit propria-mi, prima-mi și ultima-mi carte - pe care deocamdată nici io n-am văzut-o tipărită, decât în poza din articolu’ lu’ Bârsilă - și după ce o să constat că n-o va întâmpina (și) pre aiasta, fiind dânsu’ mai ingrijat s-aducă PACe-n țară, Rex la vară, căuzași în rumânași, o să i-o zic, bre, de la obraz, voila…
Că e așa cum spui mi-o dovedesc, iacată, și-alde nea Păunescu & Vadim, carele, se știe, se-nfiorară o ditamai Iepocă de groaza de-a nu fi băgați în seamă, iar Azi, după Zavera ce nici măcar nu-i băgă la răcoare, îi luă tremuriciu’ de-a binelea!…Păi, dacă și niște circari ca ăștia sunt flămânzi de glorie - fiind și putrezi de bogați pe deasupra -, darmite un aracan artist sadea, ca mandea…?
Să nu ne rușinăm, așadar, din pricina că suntem doar oameni și că nimic din ceea ce e omenesc nu ne e străin. Știu sigur, la anii pe care i-am păpat, că orice om e în stare de orice - bune & nebune -, că oricine, chiar și un copil de țâță, poate fi găsit vinovat și pus la stâlpu’ infamiei, inclusiv Fiu’ Omului, la rigoare… De aceea, eu nu sunt de acord cu Goma, când îi afurisește avan pre toți, băgându-i în oala unuia și aceluiași păcat, altoindu-i cu făcălețu’ ieremiadelor sale țistuitoare, autoradiindu-se radios. Deși, ca să fiu drept, înțeleg (și) acest dinte al lu’ dom’ Goma, oho…
Eu, când îi „înjur” pe iepocalii scriitori n-o fac, bre, din cauza că ăștia au fost comuniști, ci doar pentru că se dau mari artiști, deși e clar că nu sunt decât de mare serie. Eu nu pretind că Păunescu, e.g., n-are dreptu’ să pupe în fund pe cin’ poftește - sunt eu dușman al drepturilor omului? - sau c nu poa’ să fie ceaușist cât cuprinde, ci mă mir că unii au crezut (și au scris) că e un mare poet, fie și de curte… Mă tem, vai, că-n Iepocă nu s-a știut ori s-a pierdutără din vedere ce este un poet…! Poate fi poet (!) un copist, un scrib, un scribăieț ca Păunescu?! Ăsta, mă, jurnalistu’ ăsta de bulivar…?!
Prin urmare, nu scribii colaboraționisti vor fi fiind oripilati de chefu’ nostru polemic, dom’ Cronicar, ci pempanții Casei Scriitorilor, tipii ce-s morți să treacă pe tărâmu’ cestălalt cu cotele de pe lumea ailalta. Socotind, de-o pildă, că M.Sorescu, A.Buzura & St.Aug.Doinaș, M.Ciobanu au fostară odată scriitori de vază & glastră, acu’, în aer liber, ce sunt ? Noi mareșali de Curte or’ Premianți…? Chiar dacă cezaru’ si-a preschimbatară șapca proletară cu-o pălărie de ex-Tov, sau chit că va căpăta o coroană de R-ex, nu e tot aia…? Mie să-mi spuneți doar dacă ăstia sunt Poeți or’ Creatori, căci je m’en fiche de aceste Jurii, de aceste Kakademii, de aceste Loji, de aceste Măhării care nu L-au primit pe Dom’ Titi si nu L-ar suferi nici la Rediviva…
Asta ca să nu mai pomenim de scribăieții sadea, pe care tata Ierunca i-a pocnitără din fașă și de care și Dvs vă scârbiți, dom’ Cronicar, deși nu vă este tot atât de ușor s-o faceți, fiindcă nu vă aflați la Paris, ci pe Străduinței… Când v-am profețit - în 1980 - cum că eu cred că nimic nu va rămâne, ați exclamat: „Ar fi ingrozitor!”. Am intuit atunci că acest gând al neantului iepocal vă frământa și pe Dvs demult, dar că va era peste poate a-l defula momentan. Iar altădată - tot în 1980 - ne-ați mărturisit: „Dacă n-ați fi apărut voi - lunediștii, N.B. - n-aș mai fi scris…”. Tinerețea Cronicarului fusese întreșesută, vai, cu gogoșile unor crisalide luxoase, însă fragile și efemere, in timp ce - se știe - doar viermele textueaza borangicu’, el, umila vietate, candriu’ lu’ Papulea, încălecat pe Madona din Dud…
Calende, iunie-iulie 1992
