Aripa Sereinică
Vă mai amintiţi, stimaţi cititori, ce clama mass-media sovietică despre Ronald Reagan, pe la începutul anilor ’80 ? Că ar fi nimerit, cawboyul, ca musca-n lapte, la Casa Albă, şi asta datorită imbecilei democraţii americane, ce dă voie (nu numai în principiu) chiar şi unui saltimbac să ajungă One. Aparatcikii din presa imperială făceau aluzie, evident, la faptul că Ronald Reagan fusese actor de meserie la juneţe, specializat în roluri de pistolar; şi insinuau că Reagan se comportă în politica universală după cum învăţase în filmele-i ieftine, adică apucând colt-ul una-două şi puşcând senin în cele patru vânturi, închipuindu-şi că lansează tot dopuri, ca altădată, ori debitând poante la botu calului, uitând, naivul, că se află pe scena mondială a marilor sau mai micilor puteri, iar nu în vreun saloon de mucava din cine ştie ce prăpădit platou hollywoodian. Şi, vai, scribii pravdei pravoslavnice aveau dreptate ! Căci Ronald Reagan n-a fost ceea ce se cheamă un politician, ca Willy Brandt, să zicem ; pe Rony istoria îl va reţine doar ca pe omu’ ce determină exitul Urs-ului sau – cum ar veni – al „împărăţiei de o mie de ani”.
Când Reagan spunea cu nişte ani în urmă : „Ştirile ce ne sosesc din Polonia şi cele pe care le deţinem cu privire la situaţia internă a Sovietelor ne arată că lumea comunistă, acest capitol ruşinos în viaţa omenirii, îşi trăieşte sfârşitul”, ei bine, vor fi existat în Vest destui bărbaţi de stat care să-l aplaude (aparte) pe cawboyul nostru, deşi în aparenţă guralivul boss nu făcea decât să bată câmpii cu limbuţia-i degajată, de actor de vodevil. Primul care îl va fi intuit perfect va fi fost desigur „ajutorul de şerif”, George Bush („cel mai bun vicepreşedinte din istoria SUA”, cum îl descoperise chiar Rony), cel care avea să-i preia ştafeta prezidenţială şi să o ducă zilele trecute până în vârfu’ gloriei din deşert. Vor mai fi fost în Occident şi alţi suporteri reaganieni (Doamna de Fier, de pildă, da’ hai să zicem că dânsa era femeie), însă aceştia, crescuţi la şcoala savantelor diplomaticale ale destinderii, n-au îndrăznit să se dea pe faţă ca atare, pentru a nu se face de râs, la o adică, alături de saltimbacu’ lor. Dar „DINCOLO” – va fi fostără oare cineva care să cadă-n brânci la viziunile actorului de la Washington ?! Cin’ să fie, cin’ să fie ?
După socoteala mea, clarvăzătorii ăştia de dincolo de Cortina de Fier nu puteau să fie decât kaghebiştii, „băieţii” lu Andropov, dintre care Mişa Gorbaciov e (deocamdată) ăl mai mare. Recunoaşteţi, vă rog, că ar fi fost cazul să ghiciţi şi Dvs măcar atâta lucru: că acest KGB, despre care admitem că e unul dintre cele mai sofisticate „APARATE” făcute de mâna omului sovietic, n-avea cum să nu afle, de la faţa locului, ceea ce intuise, de la mii de mile distanţă, până şi un saltimbac yankeu: şi anume, faptul că Marxismul e pe ducă, şi nu de ieri-alaltăieri, ci chiar din clipa nefericită în care s-a născut. O să-mi replicaţi, cu scolastica dvs încăpăţânată, că un fenomen capabil să respire 70-80 de ani nu poate fi, pardon, un avorton. Ei, şi? Pentru Die, o zi este ca o mie de ani, iar o mie de ani ca o zi.
N-o să amărunţesc acum modul în care Occidentul induse criza comatoasă a Urs-ului: ştiţi Dvs mai bine. Pe scurt, Vestul a constatat că Tovarăşul său sistematic, Lagărul Socialist, deşi se laudă că e angajat într-o istorică întrecere cu Capitalizmul, pe care până la urmă îl va învinge, nici vorbă, în realitate gâfâie penibil atunci când ritmul alergării istorice se iuţeşte, prezentând şi alte defecţiuni majore, absolut bizare la un competitor ce se pretinde de cursă lungă. Această constatare a făcut-o printre primii chiar acest politician diletant, Ronald Reagan, ca să se arate încă o dată că adevărurile pure şi simple sunt dezvăluite, pe nebănuitele căi ale hazardului, mai întâi profanilor. Cu aerul său dintr-o bucată, fostul actor de mâna a doua şi-a dat seama că teribilul concurent din Stânga, ce nu conteneşte a-şi răcni destinul apocaliptic de „gropar al Capitalismului” şi de Cioclu Milenar, în fapt nu este decât o farfara, gata-gata să cază în groapa pe care, culmea, pretinde că o sapă pentru altul. Vestu’ n-a avut decât să mărească pasu’ înarmărilor, iar când s-a uitat înapoi, peste câteva clipe istorice, zâmbetul ştrengăresc i-a îngheţat pe buze: Fiara armaghedonică se prăbuşise cu limba scoasă de un cot ! 666 îşi începuse diviziunea finală!
Să revenim însă la băieţii lui Andropov. În campania electorală de anul trecut, dl Iliescu a scăpat neşte alegaţii care cel puţin unora dintre dumneavoastră v-au intrat pe-o ureche şi v-au ieşit pe alta. Explicând, într-o discuţie televizată, prăbuşirea Comunismului, preşedintele nost’ a recunoscut că analiza căderii inevitabile a Lagărului a pornit chiar de la chestiunea militară, sub forma interogaţiei : de ce nu mai poate Urs-ul să ţină pasul înarmărilor ?, trecându-se apoi la problema economică şi ajungându-se, în fine, la aceea politică, unde s-a găsit buba (care trebuia – aţi ghicit – spartă). Foarte mumos, numai că acest raţionament trecuse mai înainte prin glava lu Mişa, urmaşul lui Andropov, fostul ţar al KGB-ului. (Mai rămâne totuşi de aflat dacă această idee nu fusese descoperită protocronic de CIA, al cărui boss fu Bush, al cărui prezident va fi fost saltimbacul de Reagan)
Aşadar, e limpede ca lumina zilei că guvernatorul crizei actuale a Urs-ului e KGB-ul, aşa cum a fost de la bun începutu Perestroikăi, după cum guvernatorul crizei aborigene nu e, se înţelege, dl Claudiu Iordache al FSN-ului, ci Securitatea, Aripa Sereinică. Dacă m-aţi crede, v-aş spune că 66% dintre oamenii puterilor de tip gorbaciov, de la Sovietul primarului Elţîn la consiliul local din Poplaca, sunt „acoperiţi” cu măhrama Carboneriei Estului, formând o structură politică redutabilă, în stare să reziste unor cicloane de forţa revoluţiilor, necum de tăria unor amărâte lovituri de presă ! Cine îşi imaginează că ar putea guverna astăzi în Est fără a obţine acceptul (dacă nu colaborarea) acestei Maşinării Infernale, rod al unei experienţe istorice sociopatice, evident, dar nu mai puţin reale, e naiv. Copii (la minte) ne-am dovedit a fi doar noi (nu şi ei !), când am crezut că Răul constă în fiarele vechi (fructe ale „industrializării socialiste”) pe care ni le lăsase moştenire o lume tembelă, urâtă şi meschină, şi atât. În realitate cancerul avansase subtil, metastazase spre buricul fiinţării ce va să vie, ca o tumoare ocultă, potenţial malignă şi insidioasă, pe care dacă încerci să o extirpi cu brutalitate rişti să omori tot Corpul Social. Probabil că eliminarea totală a Răului nu se va putea face decât printr-o absorbţie istorică lentă, a cărei întindere temporală încă nu o putem evalua. Uitaţi-vă bine la „groassa” Germanie, căci n-ar fi exlus să o vedem impacientată – mai mare râsu’ – de buturuga prusso-rusnacă. Chestia cu „pionul otrăvit” nu şi-a pierdut actualitatea decât în capu’ şahistului Garri, nu şi în Planurile Hultanului Roş, care, pe lângă faptul că este el însuşi „leghiune”, fiind diseminat în „nodurile” şi „semnele” noastre vitale, dispune, başca, de Leghionu’ Clonaţilor compus din massa celor pe care Burta îi fătase cu ghiotura şi pe care tot ea (şi numai ea) i-ar putea manipula în fel şi chip. Asta până vor prinde şi sârmanii crustă în stratul social şi se vor face burgheji de treabă.
Calende, aprilie-mai 1991
Când Reagan spunea cu nişte ani în urmă : „Ştirile ce ne sosesc din Polonia şi cele pe care le deţinem cu privire la situaţia internă a Sovietelor ne arată că lumea comunistă, acest capitol ruşinos în viaţa omenirii, îşi trăieşte sfârşitul”, ei bine, vor fi existat în Vest destui bărbaţi de stat care să-l aplaude (aparte) pe cawboyul nostru, deşi în aparenţă guralivul boss nu făcea decât să bată câmpii cu limbuţia-i degajată, de actor de vodevil. Primul care îl va fi intuit perfect va fi fost desigur „ajutorul de şerif”, George Bush („cel mai bun vicepreşedinte din istoria SUA”, cum îl descoperise chiar Rony), cel care avea să-i preia ştafeta prezidenţială şi să o ducă zilele trecute până în vârfu’ gloriei din deşert. Vor mai fi fost în Occident şi alţi suporteri reaganieni (Doamna de Fier, de pildă, da’ hai să zicem că dânsa era femeie), însă aceştia, crescuţi la şcoala savantelor diplomaticale ale destinderii, n-au îndrăznit să se dea pe faţă ca atare, pentru a nu se face de râs, la o adică, alături de saltimbacu’ lor. Dar „DINCOLO” – va fi fostără oare cineva care să cadă-n brânci la viziunile actorului de la Washington ?! Cin’ să fie, cin’ să fie ?
După socoteala mea, clarvăzătorii ăştia de dincolo de Cortina de Fier nu puteau să fie decât kaghebiştii, „băieţii” lu Andropov, dintre care Mişa Gorbaciov e (deocamdată) ăl mai mare. Recunoaşteţi, vă rog, că ar fi fost cazul să ghiciţi şi Dvs măcar atâta lucru: că acest KGB, despre care admitem că e unul dintre cele mai sofisticate „APARATE” făcute de mâna omului sovietic, n-avea cum să nu afle, de la faţa locului, ceea ce intuise, de la mii de mile distanţă, până şi un saltimbac yankeu: şi anume, faptul că Marxismul e pe ducă, şi nu de ieri-alaltăieri, ci chiar din clipa nefericită în care s-a născut. O să-mi replicaţi, cu scolastica dvs încăpăţânată, că un fenomen capabil să respire 70-80 de ani nu poate fi, pardon, un avorton. Ei, şi? Pentru Die, o zi este ca o mie de ani, iar o mie de ani ca o zi.
N-o să amărunţesc acum modul în care Occidentul induse criza comatoasă a Urs-ului: ştiţi Dvs mai bine. Pe scurt, Vestul a constatat că Tovarăşul său sistematic, Lagărul Socialist, deşi se laudă că e angajat într-o istorică întrecere cu Capitalizmul, pe care până la urmă îl va învinge, nici vorbă, în realitate gâfâie penibil atunci când ritmul alergării istorice se iuţeşte, prezentând şi alte defecţiuni majore, absolut bizare la un competitor ce se pretinde de cursă lungă. Această constatare a făcut-o printre primii chiar acest politician diletant, Ronald Reagan, ca să se arate încă o dată că adevărurile pure şi simple sunt dezvăluite, pe nebănuitele căi ale hazardului, mai întâi profanilor. Cu aerul său dintr-o bucată, fostul actor de mâna a doua şi-a dat seama că teribilul concurent din Stânga, ce nu conteneşte a-şi răcni destinul apocaliptic de „gropar al Capitalismului” şi de Cioclu Milenar, în fapt nu este decât o farfara, gata-gata să cază în groapa pe care, culmea, pretinde că o sapă pentru altul. Vestu’ n-a avut decât să mărească pasu’ înarmărilor, iar când s-a uitat înapoi, peste câteva clipe istorice, zâmbetul ştrengăresc i-a îngheţat pe buze: Fiara armaghedonică se prăbuşise cu limba scoasă de un cot ! 666 îşi începuse diviziunea finală!
Să revenim însă la băieţii lui Andropov. În campania electorală de anul trecut, dl Iliescu a scăpat neşte alegaţii care cel puţin unora dintre dumneavoastră v-au intrat pe-o ureche şi v-au ieşit pe alta. Explicând, într-o discuţie televizată, prăbuşirea Comunismului, preşedintele nost’ a recunoscut că analiza căderii inevitabile a Lagărului a pornit chiar de la chestiunea militară, sub forma interogaţiei : de ce nu mai poate Urs-ul să ţină pasul înarmărilor ?, trecându-se apoi la problema economică şi ajungându-se, în fine, la aceea politică, unde s-a găsit buba (care trebuia – aţi ghicit – spartă). Foarte mumos, numai că acest raţionament trecuse mai înainte prin glava lu Mişa, urmaşul lui Andropov, fostul ţar al KGB-ului. (Mai rămâne totuşi de aflat dacă această idee nu fusese descoperită protocronic de CIA, al cărui boss fu Bush, al cărui prezident va fi fost saltimbacul de Reagan)
Aşadar, e limpede ca lumina zilei că guvernatorul crizei actuale a Urs-ului e KGB-ul, aşa cum a fost de la bun începutu Perestroikăi, după cum guvernatorul crizei aborigene nu e, se înţelege, dl Claudiu Iordache al FSN-ului, ci Securitatea, Aripa Sereinică. Dacă m-aţi crede, v-aş spune că 66% dintre oamenii puterilor de tip gorbaciov, de la Sovietul primarului Elţîn la consiliul local din Poplaca, sunt „acoperiţi” cu măhrama Carboneriei Estului, formând o structură politică redutabilă, în stare să reziste unor cicloane de forţa revoluţiilor, necum de tăria unor amărâte lovituri de presă ! Cine îşi imaginează că ar putea guverna astăzi în Est fără a obţine acceptul (dacă nu colaborarea) acestei Maşinării Infernale, rod al unei experienţe istorice sociopatice, evident, dar nu mai puţin reale, e naiv. Copii (la minte) ne-am dovedit a fi doar noi (nu şi ei !), când am crezut că Răul constă în fiarele vechi (fructe ale „industrializării socialiste”) pe care ni le lăsase moştenire o lume tembelă, urâtă şi meschină, şi atât. În realitate cancerul avansase subtil, metastazase spre buricul fiinţării ce va să vie, ca o tumoare ocultă, potenţial malignă şi insidioasă, pe care dacă încerci să o extirpi cu brutalitate rişti să omori tot Corpul Social. Probabil că eliminarea totală a Răului nu se va putea face decât printr-o absorbţie istorică lentă, a cărei întindere temporală încă nu o putem evalua. Uitaţi-vă bine la „groassa” Germanie, căci n-ar fi exlus să o vedem impacientată – mai mare râsu’ – de buturuga prusso-rusnacă. Chestia cu „pionul otrăvit” nu şi-a pierdut actualitatea decât în capu’ şahistului Garri, nu şi în Planurile Hultanului Roş, care, pe lângă faptul că este el însuşi „leghiune”, fiind diseminat în „nodurile” şi „semnele” noastre vitale, dispune, başca, de Leghionu’ Clonaţilor compus din massa celor pe care Burta îi fătase cu ghiotura şi pe care tot ea (şi numai ea) i-ar putea manipula în fel şi chip. Asta până vor prinde şi sârmanii crustă în stratul social şi se vor face burgheji de treabă.
Calende, aprilie-mai 1991
